Jurnalul unui român în state, în criză și în budă – episodul 18

Precum olteanul care atunci cînd nu are ce face se dezbracă şi îşi păzeşte hainele, mi-am zis că dacă tot nu am de unde veni în week-end atunci să plec undeva. Astfel, nici nu se luminase de vineri cînd mi-am înghesuit familia în maşină şi am pornit spre Canada, cea mai amenajată şi ecologică parcare la nord de Michigan.

După vreo zece ore de aţipeală la volan am ajuns pe undeva pe lîngă Toronto, la un parc de safari sau un safari de parc, mă rog, ceva cu animals şi fun în titlu. Nici cu gîndul nu puteam să gîndesc, atunci cînd am intrat, că la mijloc de codru verde şi canadian voi trăi cea mai africană experienţă din viaţa mea. În primul rînd că de frica animalelor angajaţii nu te urcă nici în camion, nici în autobuz sau remorcă, să te plimbe prin savană, aşa cum am văzut pe Discovery Channel, ci te lasă să intri cu propria maşină, menţionînd doar că ar fi sănătos să nu deschizi geamurile cît timp eşti acolo, dacă vrei să ajungi să le povesteşti şi altora prin ce ai trecut.

Porţile s-au deschis precum în Jurassic Park şi am pătruns în rezervație. Întîi am intersectat o turmă de antilope şi am depăşit cîteva zebre. După o curbă la stînga am trecut printr-un nou rînd de porţi intrînd într-o zonă împădurită cu semne pe care scria „Dangerous animals, nu deschide geamurile, Vasile!“. Am ajuns la lei, sau, mă rog, pînă să mă dezmeticesc eu, au ajuns ei la mine.

Nu unu, nu doi, şi nici măcar zece, ci 12 lei adevăraţi, mari şi liberi, se frecau de maşină, iar eu îi priveam, prin geamul care mi se părea foarte subțire, direct în ochi. Unul s-a pus în faţa maşinii, astfel că nu am mai putut înainta, şi, după cîte mi-a zis soţia, se pare că a urinat pe număr, deşi eu sînt aproape sigur că s-a pişat, iar altul s-a apucat să-mi lingă cauciucurile. Copiii erau în extaz, în timp ce eu mă gîndeam cu groază că nu mi-am luat în bagaj decît o pereche de inexprimabili.

După cîteva minute, leii s-au plictisit şi s-au întors la somn, iar eu, bucuros, am plecat rapid, zburătăcind vreo patru struţi care nu şi-au adaptat condiţiile de trafic la viteza mea. Nu am oprit pînă la staţia de babuini, unde am fost întîmpinaţi de maimuţe cu sărituri vesele pe capota maşinii, acrobaţii la oglinda retrovizoare şi jocuri de nervi cu ştergătoarele.

Cei mici iarăşi rîdeau, băteau din palme, îi strigau pe nume atunci născocite, iar soţia tocmai filma scurtmetrajul „Amintiri de la Canada – 2010“. Pe maşina din faţa noastră, însă, se petreceau scene de o promiscuitate de care nici măcar pe canadieni nu i-aş fi crezut în stare.

Doi babuini erau angajaţi într-o partidă de amor, spre groaza părinţilor care erau mitraliaţi cu întrebări de cei mici, în legătură cu poziţia nefirească şi ritmicitatea mişcărilor dezvoltate de exhibiţionistul cuplu. Am plecat de acolo teferi şi nevătămaţi, însă de atunci visez în fiecare noapte lei fioroşi care-mi scriu cu coada pe spatele plin de praf al maşinii „spalămă“, deşi corect (şi gramatical) ar fi „spală-te şi schimbă-ţi inexprimabilii“.  (silviu.brizu@kamikazeonline.ro)