Jurnalul unui român în State, în criză și în budă – episodul 18

N-am omorît în viaţa mea un peşte, dar nu de milă, ci pentru că n-am avut prilejul. Nu ştiu să mînuiesc undiţa şi n-am crezut să învăţ a pescui vreodată. Asta pînă săptămîna trecută, cînd un prieten mi-a povestit cum s-a apucat brusc de pescuit la vîrsta asta şi a prins în prima zi 14 peşti cu o singură rîmă. În mod normal, nu dau importanţă poveştilor pescăreşti, însă prietenul ăsta al meu e român – şi atunci, cum dracu’ să mă las mai prejos?

A doua zi am intrat pentru prima dată într-un magazin de vînătoare şi pescuit, un fel de sex-shop pentru creatorii de natură moartă. M-am dus întins la raionul de pescărie, cu gîndul să-mi cumpăr o undiţă şi vreo două rîme, pentru a prinde de două ori mai mult peşte decît amicul meu. Am pus mîna pe cîteva beţe, mă uităm pe la mulinete, trăgeam de fir să văd cît rezistă, gesturi ce l-au făcut pe un angajat să răsară imediat lîngă mine şi să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor. Era clar după felul în care mă învîrteam pe acolo că nu mai văzusem niciodată, aşa de aproape, o undiţă. I-am spus că vreau să mă apuc de pescuit şi n-am de nici unele.

Ăsta abia a aşteptat şi începu să-mi turuie că am nevoie şi de aia şi de cealaltă, că pescuitul nu e ieftin, dar aduce mari satisfacţii, că e un sport relaxant, bla-bla-bla. Dom’le, nu ştiu şi nu mă interesează, i-am zis, eu nu vreau să mă liniştesc la pescuit, eu vreau să-l neliniştesc pe românul ăla care s-a lăudat că aprins 14 peşti cu o rîmă de împrumut. Văzîndu-mă aşa focusat, vînzatorul a renunţat să mă mai chestioneze şi a început să-mi pună el în cărucior tot ce aveam nevoie, astfel că la ieşire am plătit trei undiţe, două truse ultraprofesionale cu ace, brice şi carice, plute, plumbi, suveici cu fir de toate mărimile şi grosimile, ancore pentru caşaloţi, linguri, blinkere, sîrme, năvoade, briceag, cleşti, geantă tip diplomat pentru momeli, spray de ţînțari, pălărie gen, cizme, ochelari antireflexie şi un mincioc heavy-duty cu care poţi să scoţi şi elicea Titanicului. Toată treaba asta m-a costat aproape 150 de dolari, dar ce contează banii cînd nu există pasiune, ci doar ambiţie?

Am ajuns acasă şi pînă seara am renunţat de vreo opt ori la gîndul de a mă face pescar. Nu ştiam cum şi mai ales ce să prind de fir, cum să le potrivesc, să tai, să înnod. În cele din urmă, mi-am agăţat pluta, plumbii şi o triplă grea, cu gîndul că dacă tot o să prind mult pește, măcar să fie mare.

A doua zi eram deja pe baltă, cum spunem noi, pescarii, cu trei undiţe înşirate ca la poligon şi două găleţi goale în care să bag captura. Lansez şi mă pun pe aşteptat. Trece un sfert de oră, mai trece unul, nimic. Mai verific rîmele, le mai schimb între ele, şi lansez iar. Lîngă mine, o grămadă de amatori prindeau de cum aruncau. După vreo două ceasuri de relaxare, în care am schimbat şi plute, şi nadă, şi ace, am fumat un pachet de ţigări şi am înjurat tot ce mişcă sub ape, s-a întîmplat minunea. Pluta se clatină uşor, apoi se scutură cu putere şi dispare sub apă. Trag rapid, mulinez, dau drumul încet, iar trag, iar îl las, zic să-l obosesc, şi tot aşa, mă lupt cu dihania vreo cinci minute.

Pînă la urmă reuşesc să-l scot, greu, că se agăţaseră plumbii între nişte rădăcini. Nu era din cale afară de uriaș, aşa cum îl simţisem eu la mînă, dar era, totuşi, un exemplar frumos, o bucată de pus în ramă. Cum aveam, aşa, ca din întîmplare, camera la mine, l-am rugat pe un coleg să-mi facă poză cu trofeul, pentru a arăta şi cititorilor, care nu mă vor crede, ce captură am făcut.

Sînt convins că dacă mai stăteam prindeam şi eu, nu 14, ci 144 de bucăți, însă după ce m-am luptat atîta vreme cu monstrul, eram terminat fizic, dar mai ales emoţional, astfel că mi-am strîns calabalîcul şi am plecat acasă. Din ziua aia n-am mai fost. Vorba aceea, mi-am făcut plinul pe cel puţin un veac de acum înainte. Un veac de singurătate peştească, vorba poetului. (silviu.brizu@kamikazeonline.ro)