Jurnalul unui român în state, în criză și în budă  – episodul 22

În ziua de azi, cei care vin din România nu mai au pic de respect pentru tradiţiile și obiceiurile imigranţilor, credinţe care au fost transmise de generaţii întregi de frontieriști pionieri și loteriști uteciști. După cum se spune în poveștile emigratorești, pe timpuri, primul job al românului în America trebuia să fie acela de taximetrist ziua și spălător de vase noaptea.

La nici două săptămîni după ce am ajuns aici, eu trăiam deja visul american al românului, fiind angajat ca șofer, prilej cu care mi s-a dat pe mînă o limuzină, din aia care atunci cînd intră în Balș abia iese din Slatina.

Pînă în momentul ăla n-am condus în viaţa mea nici măcar o bicicletă cu mai multe viteze, însă cei de la firmă se pare că au avut mare curaj, poate pentru că vorbise pentru mine un angajat mai vechi, tot român, căruia i-am fost recomandat de un prieten.

Îmbrăcat la costum negru și pantofi de lac, precum ăia de la filarmonică, am fost trimis pe șosele fără a avea habar unde sînt. Nu știam suburbiile în care mergeam, darămite străzile pe care trebuia să o iau, și peste toate astea nu vorbeam engleză nici cît să cer un pahar de cola. Comenzile le primeam printr-un pager care bîzîia și îmi afișa adresa unde trebuia să merg. Pe vremea aia, GPS-urile încă erau secret militar, astfel că la fiecare apel îl sunam pe colegul român și îi spuneam pe litere adresa. Ăsta, om ca lumea, moldovean moale, îmi zicea la telefon „ia-o la drieapta, întoarșe la stînga, stingi, uăi, siemnalu’!“ și astfel ajungeam cu bine la destinaţie, unde luam sau lăsam clienţi.

După o săptămînă de rătăciri repetate, iau un grup de petrecăreţi din aeroport cu destinaţia downtown. Adresa îmi era vag cunoscută, mai fusesem acolo de două ori în ziua aia. Clienţii, veniţi deja cu chef din avion, s-au apucat să golească toate sticlele de băutură din barul mașinii, fără să se sinchisească de mine, însă după vreo 20 de minute observ că încearcă să-mi vorbească, întîi pe rînd, apoi toţi deodată. La fiecare interpelare eu le răspundeam cu un zîmbet forţat și cu multinaţionalele yes, yes, ok.

Ăștia, însă, nu se lasă, încep să se agite, să ţipe și să-și bage mîna prin deschizătura geamului despărţitor dintre noi, încercînd să mă apuce de gît. A, sînt beţi, mi-am zis, dă-i dracu’, mai bine să am grijă să nu scap din vizor blocurile cele mari unde trebuia să ajung. În spate era deja iureș, ăia începură să lovească cu pumnii tapiţeria, geamurile, ușile, și urlau cît îi ţineau plămînii, foindu-se și frămîn­tîndu-se pe banchete. Mă decid să-l sun pe românul meu translator și le dau telefonul să se înţeleagă cu el. După un dialog scurt între nebuni și amicul meu, primesc telefonul și ăsta îmi spune calm, mult prea calm pentru situaţia respectivă: „Oprești, uăi, că vor să se pișe oaminii“.

A doua zi am fost concediat fără a mi se pune nici o întrebare, fără a mi se face nici un reproș. Am plecat bucuros însă și mîndru că am dus mai departe tradiţia înaintașilor mei: șofer. De limo. Yes. OK. (Silviu Brizu)