Jurnalul unei stewardese – seria a doua, episodul 22

Analiza zburătoarelor pe naţiuni continuă. Săptămâna trecută ne-am pus nervii pe bigudiuri cu italienii și ne-am calmat cu nemții. De data asta sunt de serviciu israelienii și francezii.

Israelianul. Domnul pasager cu buletin de Tel Aviv urcă în avion scanându-mă din eșarfă până-n pantofi. Zâmbește larg și spune „Shalom“, apoi, după ce mă întreabă a cui anume sunt din București, îmi cere un pahar cu apă, blocând efectiv îmbarcarea. Dacă îndrăznesc să-l refuz din lipsă de timp, trăsăturile feţei i se schimbă, ochii aruncă suliţi otrăvite, iar buzele iau forma unei plângeri sau a unui raport trimis, două ore mai târziu, direct în biroul Conducerii.

Știe că are parte de tratament și mân­care speciale și își exploatează la maximum condiţia de cel mai dificil pasager. Dispune de o curiozitate ostentativă, în­tre­bându-mă cu maliţiozitate ce ţară vom traversa peste zece minute sau ce vârstă are Comandantul. După ce termi­nă de mâncat, își închide măsuţa și se prăpădește de râs când mă împiedic de platoul lui cușer, aruncat viclenește pe culoar. Dacă se plictisește în timpul zborului, dă năvală peste mine în bucătărie, cercetând din ochi sertarele și butoanele, apoi se așază pe strapontina mea, făcând abstracţie de faptul că n-are ce căuta acolo.

Cele 20 de minute dinaintea aterizării coincid fix cu momentul în care își începe rugăciunea de dimineaţă. Prin urmare, se înfășoară în talith, își recită binecuvântările și-i mulţumește Dumnezeului său că nu l-a făcut femeie. Și n-aș avea nici o problemă în direcţia asta dacă în momentul rugăciunii nu s-ar proţăpi în mijlocul culoarului, făcându-mi imposibilă siguranţarea cabinei pentru aterizare, pentru că nu am voie să-l deranjez și nici să-l ating.

Dacă am reușit să nu-l enervez, deranjez sau ofensez, la debarcare se oprește câteva secunde în faţa mea, zâmbește satisfăcut și-mi mulţumește pentru zbor.
Bref, israelienii sunt niște copii capri­cioși, răzgâiaţi și bogaţi. Iar nevestele și fiicele lor sunt cel mai bine îmbrăcate pasagere, cu mătăsuri strălucitoare și bijuterii de valoarea unei case în Primăverii.

Francezii. Sunt o specie aparte. Întotdeauna sulemeniţi cu câte un fular ori o eșarfă în jurul gâtului și cu Le Figaro sub braţ, urcă la bord ţuguindu-și buzele în formă de Bonjour!

Sunt zgârciţi, nu lasă bacșiș în viaţa lor, nu consumă decât un verre d’eau tot zborul și uneori li se năzărește să poarte o conversaţie. Dacă nu le cunoști limba, mai bine te prefaci că ai treabă, pentru că frangleza lor fie te năucește, adică nu pricepi nimic, fie te face să râzi cu lacrimi.

Uneori cer croissants la cafea și sunt așa desolés că n-avem, de parcă fiecare avion ar trebui dotat cu o mică boulangerie în bucătăria din spate, imediat după grădina cu legume.

Coboară din avion spunând au revoir și a bientôt sau, în semn de curtoazie, un zâmbăreţ „la revedere“ românesc cu r-uri franţuzești, din care auzi doar „la evedee“. (Henrieta Aplanoriţei)