Mirosul de balegă fie cu noi!

O fi berea mai ieftină ca apa în Praga, sau cel puțin așa încearcă să te îmbârlige ghizii, însă eu am profitat de vremea tomnatică și am mers pe grappa. Grappa este un rachiu de vin tare, bun și suficient de scump încât să nu rămâi toată ziua pe scaunul și apoi, eventual, sub masa cârciumii.

Toată Europa îl vinde cu mare succes, iar dacă faci un calcul simplu pornind de la doza de 20 mililitri care costă în jur de 4-5 euro, ai să vezi că litrul se dă cu vreo 250, ceea ce demonstrează încă o dată că noi suntem oleacă fraieri comercializând același trăscău cu doar 10 lei petul în fața oricărei porți de gospodărie sătească.

Cârciumile sunt foarte mișto, fiind amenajate în spații vechi de secole, mâncarea e gustoasă, iar chelnerii extrem de amabili atunci când îți aduc meniul și îți recomandă rețeta zilei, normal că cea mai scumpă. Abia când vine momentul trist al notei de plată constați că drăgălășenia garsonilor ascunde, de fapt, o anume viclenie, pentru că niciodată socoteala din caietul cu oferte al localului nu se potrivește cu suma pe care ți-o arată băieții, de cele mai multe ori scrisă meschin cu pixul pe un colț de hârtie. Față de orice calcul am făcut înainte să comandăm, la sfârșit am plătit aproape dublu.

Ba că n-au trecut TVA, ba că au uitat să pună pâinea și ardeiul. Culmea nesimțirii mi s-a părut atunci când un șef de sală mi-a specificat că pe nota adusă nu sunt trecute serviciile lor. De parcă halisem carnea în viu și cartofii neculeși, fără să pun un ban în buzunarul șoferului de pe frigorifică, al bucătarului și, mai ales, al chelnerilor. M-aș fi uitat degeaba pe pereții localului să văd pancarta cu „în această unitate nu se primește bacșiș“ pentru că ce fac golanii ăștia este japcă pe față. Ca să nu mai spun că la WC-urile unor astfel de instituții te loveai de câte o cucoană, curată, piela albă, bine îmbrăcată, care te invita la strachina cu mărunțiș să-ți plătești nevoile. Una arăta atât de elegant, încât m-am gândit că era mama patronului, angajată pentru o completare de pensie, acum, pe timp de criză.

Piesa de rezistență a bucătăriei ce­hești, ca și în Ungaria sau Austria, este gula­șul. Subțire, adică supă, sau gros, adică un fel de tocană. Ca să rămân cu o amintire gastronomică de neuitat, am cerut „Old golden gulash“, deci crema cremelor, atât ca dimensiuni, cât și ca lovele. Gust excelent, însă,  pe lângă vita fiartă și condimentată ca la carte, multe ingrediente de umplutură; jumătate din platou era ornat cu felii de pâine fără coajă, despre care, când le văzusem la alte mese, crezusem că-s rulade de curcan sau fazan, ținând cont de prețul porției.

O altă breaslă de profesioniști care mi-a amintit de ghiolbanii mioritici erau taximetriștii. Poate nu toți, dar ăia câțiva pe care i-am testat erau la fel de transpirați, nervoși și analfabeți ca rechinii din Otopeni care nu ți-ar ridica bagajele decât dacă le dai de înțeles că jumătate din ele le rămân lor. Dar despre toate astea, în episoadele următoare. (Augustin Julea)