Reportaj din Grădina Carpatică

Eu nu prea fac turism, că am avut hepatită la șase ani. Dar se întîmplă să merg prin cîte-un loc din România și să descopăr multe lucruri pe care le cunoșteam prea puțin sau deloc. Vorba unui prieten: prima țară străină ce trebuie vizitată este țara mea. La mijlocul săptămînii trecute, am ajuns pentru două zile în Curtea de Argeș, oraș din Grădina Carpatică.

La ora zece seara, după ce m-am cazat la un hotel de trei stele, n-are rost să-i dau numele, căruia îi se puteau face cadou maximum două, am avut prima surpriză: turiști străini la recepție.

O familie de suedezi speriați stătea pe niște canapele, privind letargic în tavanul fals și plin de spoturi. Întreb dacă merge internetul. „Da, sigur.“ Cer parola. „Parola este numele hotelului. Dacă merge, merge, dacă nu merge, nu merge“, mi-a răspuns amabilă recepționera.

Bucuros și lămurit, am plecat în căutarea unui restaurant. La acea oră, nu foarte tîrzie, în Curtea de Argeș nu se întîmpla nimic. După primele sute de metri văzusem cel mult trei oameni, restul maidanezi. Credeam că mă aflu într-un oraș locuit numai de cîini comunitari și îmi imaginam cu frică ce le-ar putea spune ghidul în acel moment suedezilor: „Acesta este Boby, un cățel descendent dintr-o famile veche de cîini comunitari, aciuați în orașul nostru din secolul XVI. Fetița, cea cu pată de ulei pe spate, are acum opt pui, iar dacă doriți să-i vedeți, putem merge pînă în spatele Bisericii Domnești, locul în care se pare că a fătat“.

Pînă la prima intersecție, undeva în centru, am numărat 28 de bucăți. Unii mergeau în grupuri mari, alții lătrau singuri ca proștii. Nu prea aveam chef să fiu fugărit și mușcat din prima seară, așa că m-am îndreptat fără să fac mult zgomot spre primul resaturant cu lumini aprinse care mi-a ieșit în cale: Capra Neagră, un local comunist. Din nefericire, bucătăria încă mergea. Mi-am ales ce mai rămăsese din meniu, mi-am făcut cruce și am mîncat la limită, cît să păcălesc foamea. Mi s-a adus ceva bio, bănuiesc. Altfel nu‑mi explic culorile din farfurie. Carne verde, cartofi verzi, totul verde.

A doua zi, am dat o fugă pînă la barajul de la Vidraru. În satele de pe drum, am evitat la mustață cîteva capete de vacă cu tot cu corn, gata oricînd să te împungă prin mașină. Mă mulțumeam doar cu gropile. Multe și dese. Ajuns la baraj, am început numărătoarea: peste douăzeci de cîini de toate mărimile. Nu erau agresivi, păreau obișnuiți cu turiștii. După atîtea generații de Vidraru, unii cred că lătrau și-n engleză. La primire, mi-a ieșit unul care mesteca un pampers umplut. Ceilalți scormoneau cuminți în gunoaie sau dormeau la umbră.

Stați pe lîngă revistă, că săptămîna viitoare vizităm o chieză din  Curtea de Argeș, alături de cîțiva traci de limbă italiană. (Marian Turosu)