Hanno Höfer: „Cînd au deschis Zidul Berlinului, unul își hăcuia Trabant-ul cu toporul“

Discuţie liberă cu Hanno

Hanno s-a născut la Timișoara, a copilărit în București. A emigrat cu părinții în RFG, a prins căderea Zidului și apoi s-a întors în România. A cîntat cu Harry Tavitian și a făcut filme cu Cristi Mungiu, dar cel mai cunoscut proiect al lui e formația Nightlosers. Mai puțin se știe despre prietenia durabilă cu nea Vasile-dimineața-pe-răcoare.

Cu Securitatea-n sufragerie

„Am copilărit în Berceni. Cum am făcut opt-nouă ani, eram trimis la diferite cozi, ai mei m-au exploatat imediat. Dacă se aduceau pui la Gostat, era ca la rugby: aruncau peste tejghea, nu se mai respectau nici cozile. Părinții mei lucrau amîndoi la ziarul german, în Casa Scînteii. După aia, mama s-a mutat corespondent la o televiziune germană din Vest, fără să aibă dreptul să călătorească. Acum, recent, i-am scos dosarul de la CNSAS, care are vreo două volume și șase sute de pagini. Cu poze, cu filaj, transcrieri ale telefoanelor, interceptări de la mese, de la restaurant. M-am regăsit și eu acolo. Aveam microfoane în casă, în telefon, dar prindeau și discuțiile din casă. Știam de ele și cînd veneau oameni la noi și doream să nu se audă, puneam telefonul în dulap și peste el perne, plăpumi. Era un sigiliu pe el, nu puteai să-l desfaci, că nu era al tău. Cîteodată veneau să repare ceva la telefon și atunci îl trimiteau pe tata să le aducă ceva, o șurubelniță, să nu vadă microfonul. Taică-meu, preventiv, avea toate sculele și îi spunea ăluia că nu pleacă de acolo. Din dosar reiese că băieții au fost și în casă, ca să planteze nu știu ce. În ’88 am reușit să emigrăm.“

Poveștile nespuse ale comunismului

„La Timișoara, în anii ’87-’88, stăteam într-un bloc cu patru etaje, la ultimul etaj. Se întîmpla să nu avem curent, apă deloc și nici căldură. Nu puteam nici măcar să mergem la budă, că nu aveam cum să tragem apa. Profitam că stăteam la ultimul etaj, unde era o ieșire pe acoperiș, și urcam, ne căcam pe niște ziare, făceam după aia un pachețel și îl lăsam acolo. S-a întîmplat de multe ori, mai ales noaptea. Aveam un coleg sas mai ordonat, făcea pachetul și îl lega frumos și cu sfoară, ca pe cadouri. Și rămîneau șiruri de pachețele. La un moment dat, el a plecat și am rămas singur în locuință. Era trist. Stăteam în pat, în frig și întuneric, cu pătura pe mine. Ne era foame, ne era frig. Mai aveam niște casete înregistrate cu muzică de la radio, de la un prieten din America. Și cîteodată se oprea muzica și urmau reclame. «Hi! Are you hungry? Why don’t you eat something? Kentucky Fried Chicken!» Băga-mi-aș…!“

Martor la căderea Zidului Berlinului

„Eram student în Berlin, cu statut privilegiat, pentru că aveam pașaport românesc, dar și cerere depusă pentru pașaport german. Erau tot felul de șicane: un cetățean din Vest trebuia să plătească 25 de mărci pe zi ca să intre în Berlinul de Est și era obligat să se întoarcă la 12 noaptea. Vameșii erau răi, lătrau la tine. Cu pașaportul românesc nu trebuia să plătesc. Cînd vedeau stema aia, se linișteau. Aveam mulți prieteni în Est și mergeam. Pentru mine, căderea Zidului a venit foarte brusc. Sigur, citeam ziarele, dar s-a dat drumul brusc, dintr-o greșeală a lui Egon Krenz, secretarul Partidului Comunist, autoritățile redegiste au înțeles că imediat se dă drumul la Zid. El anunțase intenția de a da drumul la Zid, dar așa… într-un viitor. Și într-o jumătate de oră s-au deschis porțile. A fost o invazie de redegiști, zeci de mii de oameni. Am ieșit și eu la plimbare, cu niște colegi italieni, să vedem care e treaba. Am văzut unul care își hăcuia Trabant-ul cu toporul, lumea plîngea de fericire, se îmbrățișau. Noi mergeam cu mîinile în buzunar, italienii nu aveau nici o treabă, eu mă gîndeam la România, cînd o să fie și la noi, dacă o să fie, nu reușeam să mă implic emoțional. După ce a căzut Zidul, ne-am dus să demonstrăm în fața Ambasadei României cu niște români care erau în Berlin și cu cîțiva activiști ai drepturilor omului din RDG. Acolo în curte erau securiști care ne fotografiau și rîdeau la noi. Era destul de nasol, că nu știai dacă pică, dacă nu pică. Apoi, statul vest-german a dat fiecărui est-german o sumă de «Bine ați venit!», un fel de primă de reunificare de o sută de mărci, parcă. S-au făcut niște cozi la bănci cum nu am văzut nici în România la carne, mii de oameni, pe cinci rînduri. Drept care, după primele două săptămîni, am început să aud primele bancuri cu estici. Cum vorbesc, cum se îmbracă, cît de fraieri sînt. Euforia a durat foarte puțin. După căderea Zidului, în Berlin apăruseră cîrciumi ilegale, în zona Prenzlauer Berg. Era un loc boem, o zonă de artiști, de disidenți, încă plină cu reclame de dinainte de război, care s-a transformat acum într-un loc foarte căutat de hipsteri și trend-setteri. Acum nu mai recunoști nimic, atunci avea un farmec. Semăna cu Bronx și acum e un cartier de bunicuțe. La una din cîrciumile astea, unul dintre prietenii mei, român, era barman. Cînd stăteam prost cu banii, făceam următoarea șmecherie: îi dădeam zece mărci în bancnote și el ne dădea restul tot zece mărci, dar în mărunțiș, ca să nu se prindă patroana. Plecam ca niște hamsteri, după șase ore, de acolo, cu buzunarele pline de mărunt.“

La Cluj, în plin Caritas

„Aveam o gagică la Cluj și m-am aranjat cu o bursă foarte mare acolo, să vin să studiez istoria. Erau aproape o mie de mărci. Mi-am închiriat la marginea Clujului, pe un deal, o vilă micuță, cu doar trei camere, dar cu o grădină cu 300 de pomi fructiferi, cu o sută de dolari pe lună. Un an am ținut-o numai în chefuri. Vila era a unei unguroaice bătrîne și țin minte că, atunci cînd s-a terminat bursa și a trebuit să plec, bătrîna a chemat un preot să dezinfecteze vila. Auzise și ea ce se întîmplă acolo. Atunci am prins Caritasul, cînd era o căsuță mică, cu niște pensionari în față, și am întrebat: «Ce e asta?». «O casă de întrajutorare», mi s-a spus. Și chestia asta s-a umflat, s-a umflat, pînă a ajuns la Sala Sporturilor. Un prieten mă tot bătea la cap să bag și eu, că știa că am niște bani. Am zis că nu bag, că nu vreau să stau la coadă nici să mă tai. Și a zis că stă el. Pînă la urmă m-a îmbîrligat și i-am dat o sută de mărci să pună pe numele lui. S-au înmulțit de cîteva ori, în vreo trei ture. De la o sută la 800, de la 800 la 3.600 și după aia a picat. Aveam la babă un grădinar, în prețul chiriei, care avea grijă de pomi. Pe măsură ce înainta Caritasul, grădinarul nu prea mai venea. Odată l-am prins: «A întrebat bătrîna de ce nu mai veniți». Și el: «Să îi spuneți să îmi sugă pula, că îmi dau demisia, că am băgat banii la Caritas. Vreau să îmi fac vilă». Peste cîțiva ani, stăteam deja în București, merg cu trenul de noapte la Cluj. Ajung dimineața și iau un taxi. Era încă semiîntuneric. Spun adresa și taximetristul zice: «Nu mă mai cunoașteți?! Sînt eu, grădinarul!». «Ei, merge treaba?» «Nu merge. Prost am fost, am pierdut toți banii!»“

Prietenia teutono-lăutărească

După un an de concerte și proiecte, Hanno își face Crăciunul, de obicei, în Mîrșa, un sat de lăutari din zona Clejani, împreună cu nea Vasile-dimineața-pe-răcoare. Istoria prieteniei celor doi a început dinainte ca nea Vasile să fie descoperit de cei de la Zdob și Zdub. „Prima dată i-am văzut pe nea Vasile și lăutarii lui la un festival de folclor organizat la MȚR, cu tot felul de trupe țigănești, prin ’96. Peste un an-doi ne-am întîlnit la «Lăptărie», aveau ei o cîntare acolo. Ne-am împrietenit încet-încet. Noi, mai cîntînd pe la chefuri și nunți unde se mai cerea cîte un taraf, ziceam: «Cunoaștem noi unii autentici, adevărați», și am început să-i propun. A cîntat la rege, la Versoix, a fost și în Franța. E povestea vieții lui cum a cîntat la regele Mihai. Merg aproape în fiecare lună pe la ei, în fiecare an luăm porcul de Crăciun împreună și-l tăiem. Și anul ăsta la fel. Nea Vasile are cîntece bătrînești, tot felul de doine, cîntece din Vlașca și Teleorman, unele se cîntă în doi, unul întreabă, celălalt răspunde. Din păcate, partenerul cu care se înțelegea cel mai bine e bolnav acum, are și el peste 80 de ani. Una din primele dăți în care am colaborat l-am dus la Predeal, la nunta unui milionar, prieten cu mine. După cîntare, noi am preferat să dormim în hotel, ei au vrut să se ducă noaptea înapoi. Veniseră cu un ARO și o Dacia. Bătrînul care cînta atunci cu nea Vasile încă era valid, dar avea o problemă cu prostata și trebuia să se oprească din 20 în 20 de minute să se pișe. Asta mi-a povestit-o un băiat a doua zi. Deschideau ușa de la ARO, cobora unul dintre ei, scoteau contrabasul, scoteau țambalul, cobora moșul, se pișa, se băga țambalul, se băga și contrabasul și peste 20 de minute iar. La una dintre opriri, moșul s-a împiedicat și a căzut cu capul direct în contrabas, care era jos. «Aoleu, zic, și a pățit ceva?» «A pățit pe dracu’, l-am dat cu Poxipol și e ca nou!» Prima grijă era totdeauna instrumentul. Cînd a venit în România regizorul Jiří Menzel, la reședința ambasadorului Cehiei s-a ținut o recepție în onoarea lui. Ambasadorul vorbea despre el, arăta înspre Jiří Menzel, a mai vorbit și cineva despre Menzel, a arătat și respectivul spre Menzel. Apoi a urmat taraful lui Nea Vasile. Și nea Vasile începe cu un «Mulți ani trăiască!». Și am rămas blocați. «Nea Vasile, ce faci?» «Păi, nu e ziua lu’ domnu’? Vorbeau de el și arătau cu mîna!»“

Nemți în România

„Cînd eram student, făceam stopul prin Germania și m-a luat un camionagiu simpatic. Vorbeam și, avînd accent în germană, ca toți nemții din România, m-a întrebat de unde sînt. I-am zis. Face: «Cea mai mișto țară din lume!». Și asta era pe vremea lui Ceașcă. Tipul se ducea după porci, știa bine România. Mi-a zis: «Am fost la Galați, la Brăila, Bacău, Timișoara». «Bun, dar de ce e cea mai mișto țară din lume?» «La Chitila, pentru o sticlă de whisky începută, șeful gării m-a lăsat să cînt la muzicuță la microfonul gării. A fost momentul meu de glorie să cînt la muzicuță!»“

Alexandru Vărzaru

 

Comentează

Comentarii:

  1. gigi spune:

    se poate canta si mai ieftin la muzicuta la microfonu garii, lol

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/5 (0 votes cast)
  2. Radu Seu spune:

    Hanno Höfer?
    Cred in miracole,iar cel mai tare miracol pentru mine a fost colaborarea cu Hanno care totdeauna te surprinde si te fascineaza.Este un regizor de OSCAR si un muzician fara egal.Restul nu mai conteaza in cuvinte.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
  3. Ileana Badin spune:

    Foarte tare, cel mai bun material de presa din ultima perioada.

    Mi-a placut tare mult!

    Ileana

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
  4. robi spune:

    cel mai frumos articol….l-am citit pe nerasuflate

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
  5. Cristi spune:

    Mai vreau asa articole,m-a binedispus intr-o dimineata de munca corporatista….

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
    • hawking spune:

      sunt cacalau, cauta revista si ia-o. vad ca au bagat si abonament online, dar dimineata la cafea tot hartia e mai buna, pacat ca e doar una pe saptamana

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/5 (0 votes cast)
  6. Radu Seu spune:

    Intalnirea cu Hanno iti lasa o amprenta pozitiva pentru toata viata.Iar concertele cu trupa Nightlosers sunt fara egal ,fara cuvinte…este ca si cum ai vrea sa vorbesti despre puterea ingerilor.
    Cam asa se poate vorbi despre Hanno.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/5 (0 votes cast)