Povești antivînătorești

Există situaţii când omul, „dacă tăcea, înţelept rămânea“. Cum însă fudulia și subgenialitatea merg mână în mână, ele îl fac pe om să cuvânteze, să demonstreze și, dacă este vânător, să se laude în public cu nimicuri. Căci „omul de nimic, din nimicuri își face virtute“. În acest caz, nimicuri pe cât de stranii, pe atât de mortale. În lumina acestor întunericeli, declaraţiile din Adevărul ale „starostelui vânătorilor brașoveni“ (cum este numit acolo), conf. dr. ing. Ovidiu Ionescu, prodecanul Facultăţii de Silvicultură, șeful Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice Brașov, fost secretar de stat pe vremea bombonelului vânător, sunt sugestive.

Rastel sau bibliotecă?

Aflăm astfel că domnul Ovidiu Ionescu a participat la prima vânătoare la vârsta de cinci ani, că la zece ani a tras cu pușca prima dată și că, practic, a „crescut cu pușca în mână“ într-un sat din Ialomiţa. Asta în vreme ce alţi copii, banali cât se poate, au citit la cinci ani prima carte, au scris primele versuri pe la zece, crescând, așadar, cu cartea în mână. Chestiune de gust. Și de mediu familial, repercutându‑se însă la vârsta adultă (era să scriu „vârsta maturităţii“, dar aș fi greșit) asupra Mediu­lui. Fiindcă în Moartea căluţului Hervé Bazin zice: „Cei care s-au născut cu un complex de inferioritate nu vor ajunge n ici ei niște egali (cum nu ajung nici cei născuţi cu un complex de superioritate, despre care scrie însă că pot deveni generoși – n.m.). Vor fi întotdeauna sclavii sentimentului de revanșă etc.“. Și acum, demonstraţia…

Moartea voinicului de mâna calicului

Voinicul a fost un nefericit de hipopotam care se afla în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Calicii au fost mai mulţi, au fost români și se aflau la vânătoare. Dar nu de hipopotami, ci de bivoli. În Africa. Și tare mă tem că au avut nevoie de un cuţit de lemn. Care sculă – pentru cei care nu știu – servește, în tradiţia anecdotică vânătorească, la raderea pe dinăuntru a izmenelor, după ce pușcașul imbecil a ieșit basma curată dintr-o întâmplare. Starostele vânătorilor: „În 2007 am mers în Africa, la vânătoare de bivoli. Ghidul care ne însoţea ne-a spus că știe un hipopotam foarte mare și bătrân pe care îl putem vâna. Am găsit animalul într-o apă: nu i se vedeau decât nările, ochii și urechile. Un coleg a tras, iar animalul a dispărut în apă. Am așteptat, iar apoi ne-am apropiat de malul apei, crezând că este mort. Deodată, la cinci metri de noi, a ieșit hipopotamul rănit: am tras toţi și animalul a căzut la trei pași de mine. Avea peste două tone și jumătate!“.

Etica? O necunoscută

După o astfel de declaraţie, chiar și un psiholog versat și uns cu toate alifiile poate rămâne blocat „la trei pași“ de prodecanul Facultăţii de Silvicultură din Brașov. Căci ce poate fi în capul unora care, porniţi la vânătoare de bivoli, trag – fiindcă, nu-i așa?, s-a ivit ocazia – într-un hipopotam liniștit căruia „nu i se vedeau decât nările, ochii și urechile“? Trag sfidând amarnic regula de etică cinegetică ce interzice strict tirul în astfel de condiţii care presupun doar rănirea animalului.

„Din cantitate, o nouă calitate!“

Sloganul „epocii de aur“ se po­tri­vește perfect conținutului și stilului narativ al conf. dr. ing. Ovidiu Ionescu. Voiaţi poveste?… Visaţi la decorul african? Așteptaţi atmosferă? Nimic din toate astea. Gloanţe și simplism ideatic și verbal la limita suportabilului: „Am găsit animalul într‑o apă“. Uf! Mi se încreţește pielea. Apoi, ţac-pac și două tone și jumătate de carne – carne, măi, frate, ce de mici și friptane ar fi ieșit din ea! – prăbușite dinaintea românașului didactic. (Nicolae R. Dărămuș)