Reportaj amar de la FânFest 2011

11 august 2011. Merg să salvez Roșia Montană. Dacă lucrurile degenerează în niște infamii înfricoșătoare, sper să mă salvez măcar pe mine. Acum câțiva ani, munții erau plini de oșteni căzuți, mai ceva ca-n Primul Război Mondial. Anul trecut am fost atacați de mineri bicicliști. Orice se poate întâmpla în vremurile astea blestemate.

Aiureli din astea îmi sabotau rațiunea în timp ce stăteam tolănit pe culoarul acceleratului de noapte spre Deva și mă chinuiam să deschid un vin demisec. Dopul zboară exact când un polițist se strecoară printre fraierii fără locuri și mă sufocă cu burdihanul ținut ostatic de cămașa albastră. Dacă n-ai mașină, drumul spre festival e un pelerinaj masochist de 16 ore.

Eliberat din strânsoare, vinul face gândurile să curgă așa armonios că pic într-un somn demidulce din care mă trezesc abia a doua zi, binișor după Deva. Mă bulucesc spre ușă și dau nas în nas cu nașul. Vrea șpagă pentru stația dormită în plus. “Dar merg la Roșia Montană să salvez Apusenii de cianura imperialistă!”, protestez și sar pe peronul de iarbă al gării Ilia.

Câteva ore mai târziu revin pe făgașul normal, în autobuzul Deva – Gura Roșiei. În spatele meu sunt niște tipi cu pierce-uri care vorbesc în romaghiară și se adapă dintr-o sticlă cu rachiu de caise, după care bagă amortizorul – niște pepsi clocit. Când îmi vine rândul, trag un gât adânc, care mă paralizează. Am ochii bulbucați și mă simt ca Masivul Cârnic pârjolit de cianuri. Se lasă liniștea, viziunea furioasă ne absoarbe pe toți. O las să circule ca otrava prin măruntaie și excavez toate gândurile care ies din asta. Nici prin gând nu-mi trece că iar ratez stația ca fraieru’ zen. Așa vizitez Câmpeniul și fac cale-ntoarsă.

“Vrem minerit!”

În sfârșit, intru cu avânt în piața centrală din Roșia Montană, kilometrul zero al luptei ecologiste, unde e programat un târg al ONG-urilor de mediu. E plin de oameni cu mesaje pe tricouri, standuri, bannere și boxe muzicante. Dar parcă ceva nu e tocmai în regulă. Atmosfera e ca la înmormântare. ONG-urile au sigle cu ciocane încrucișate, tricourile spun “VREM MINERIT“, pe bannere scrie “cu mineritul rezolvăm problema mediului, culturii, socială”, mișună peste tot polițiști și indivizi cu căști galbene, iar din boxe răsună o melodie religioasă cu refrenul despre viața de mineer.

FânFestul e deturnat. Și în anii trecuți Gabriel Resources se chinuia să fure spectacolul, dar era greu să facă asta când aveau mii și mii de roacheri supărați pe cap. Acum sunt câteva sute de hipsteri. Din doi în doi stâlpi sunt agățate bannere cu “Roșia Montană, localitate minieră”, centrul e împânzit de afișe cu contra-festivalurile organizate de Gabriel, zeci de case au panouri care povestesc cum o să fie restaurate dacă se dă drumul la proiect, ONG-urile fantomă o țin în marșuri și împart pliante. Ziarele locale titrează pe prima pagină că “FânFestul e un spectacol ieftin, nedemn de Roșia Montană”. Iar cele centrale nu-s departe. Un vizitator inocent ar crede că-i Ziua Minerilor Ofticați sau pur și simplu n-ar înțelege nimic din tot talmeș-balmeș-ul ăsta.

Dau să mă refugiez la bodega “Între Craci”, dar sunt lovit de fum de mici și muzică populară. Vin dintr-o curte din apropiere. Înăuntru sunt vreo 12 jandarmi înșirați la masă ca apostolii la cina cea de taină, care primesc porții de mâncare de la indivizi cu tricouri “vrem minerit”. Încerc să ajung la scena de concerte, dar pe drum mă agață trei contra-petreceri: o terasă improvizată la marginea drumului, o casă pe malul lacului, din care duduie manele, și un mini-festival al berii plantat gard în gard cu scena. Dacă nu observi un indicator te trezești la masa minerilor.

FânFest 2011

Nici zona FânFestului nu-mi ridică moralul: oameni puțini și apatici, care stau la mese și ignoră trupele de pe scenă. Lucru deloc surprinzător, pentru că în primele ore se aude așa încet că înțeleg mai bine rimele lui Salam de peste lac. Până și cocalarii trimiși să facă pe sataniștii drogați în fața camerelor de filmat sunt cam stânjeniți. Anul trecut se zvârcoleau pe jos și se închinau la scenă, acum se mulțumesc să-și pună o mână de paie in cap. Tristețe. Nici să bei nu poți într-o atmosferă așa puțin depravată.

Resemnat, o iau prin pădure, pe un drum abrupt și întunecos, cu gândul să înot în Tăul Mare – o splendoare de lac ascuns între munți, cu iarbă moale de lenevit și apă călduță de scăldat, la care ajung doar câțiva rătăciți. Când colo, pe mal au apărut o gheretă de termopan și-o baracă de lemn cu un paznic plătit de RMGC. S-a dus naibii și locul ăsta.

Mă retrag obosit la cortul meu de lângă cimitir, depășind pe drum o babă în tricou cu “vrem minerit”, care trage după ea o sacoșă plină cu sucuri, beri și ape minerale, ca ajutoarele de la Crăciun sau alegeri. Săru’ mâna, mamaie!

Remember FânFest

A doua zi mă plantez în fân cu o sticlă de votkă și zbor în gând peste munți și ani. Am venit prima oară la FânFest la sfârșitul liceului. Mi-am pus cortul pe platou și am privit în jur: 15.000 de oameni erau legați cu fire invizibile de munți, de copaci și între ei. Nu era doar un protest ecologist. Acolo a răbufnit toată revolta noastră împotriva nepăsării criminale, corupției și manipulării. Acolo, toate astea au primit un nume.

Îmi amintesc bine momentul. S-a întâmplat când a urcat pe scenă formația “Du-te vino”. Solista, o tipă slăbuță și zgribulită, a luat microfonul în mână, a spus timid “Bună seara”, a tras aer în piept și a urlat de s-au cutremurat și galeriile romane: “MUIE GABRIEL!” Un moment de stupoare, apoi toată lumea a izbucnit în strigăte îngrozitoare, cum numai ura unor copii poate să născocească. Totul părea pierdut atunci, nimeni nu credea cu adevărat că poți învinge milioanele de dolari turnate în sistemul corupt, dar ne jucam lupta până la capăt.

În anii următori, FânFestul a fost mutat în localitate și micșorat intenționat de organizatori, ca să-l apropie de comunitate și să scape de imaginea dizgrațioasă a roacherilor beți. Activiștii au învățat cum să facă lobby și să câștige procese, au reușit să țină piept corporației. Dar, odată cu transformarea festivalului într-unul “de elită”, au pierdut statutul de revoltă populară. Acum e doar un grup împotriva altuia. În ochii multora, activiștii sunt o sectă cu interese obscure, care vrea să oprească mineritul ca să facă spirale MISA prin munți. Fără roacherii bețivani rămâne o luptă surdă prin tribunale, în care o să câștige cine are mai mulți bani. Sângele lor clocotit ținea mișcarea în viață.

Aș mai fi delirat mult și bine despre asta, afundat în fân și votkă, cu picioarele înghețate, dacă nu apărea de cine știe unde un punker la bustul gol, care privește dezorientat atmosfera pașnică, se încruntă și apucă să urle înainte să se prăbușească în fân: Băăi, noi de ce-am venit aici? Îi FUTEM sau ce facem?

Vlad Ursulean