De curând, am lăsat intrarea în revista noastră aproape nepăzită. Accesul și exprimarea vor fi libere, dar pe bază de invitație. Ținuta editorială este obligatorie. Motiv pentru care vom invita în această pagină autori a căror scriitură este pe placul nostru, chiar dacă opiniile revistei nu se vor potrivi mereu cu ale lor. Vă urăm lectură plăcută în continuare și în fiecare săptămână!

Personajul colectiv „Good cop, bad cop“

Românii au o slăbiciune aparte pentru personajul colectiv. Țărișoara, poporul, presa, mogulii, intelectualii, corupții sunt câteva exemple de personaje colective care generează pasiuni sau obsesii.

Avantajul personajului colectiv este că permite delimitări chiar în interiorul său: ță­ri­șoara poate fi când bună, când rea; poporul, când harnic și prietenos, când leneș și dușmănos; o parte a presei este mereu mai inteligentă, mai liberă, mai independentă decât cealaltă parte; între moguli sunt și personaje malefice, și vizionari virgini, intelectualii sunt cînd critici, cînd adulatori, iar corupții sunt fie ai lor, fie ai noștri.

La rândul său, și Kamikaze este un personaj colectiv. Pe de o parte, îl atacă constant pe „varanul turnător“, pe de altă parte, îl invită elegant pe senator să scrie un editorial în paginile revistei, unde, evident, a fost, este și va fi copios înjurat.

Kamikaze nu e prost. Kamikaze știe că trebuie să se vândă. Kamikaze înțelege că dialogul este mai interesant decât monologul. În consecință, Kamikaze aplică, ușor nerușinat, strategia „Good cop, bad cop“.

Pe rolul bad cop a fost bătaie. S-a înghesuit toată redacția – un gest lipsit de imaginație, după părerea mea –, plus armata de repere morale portocalii. Rolul de good cop era să rămână neocupat. În ultima clipă, s-a găsit un temerar.

„Bad cop“ atacă în forță. Răcnește, lovește, acuză. N-are timp de analize, acționează, nu deliberează. N-are dubii, pur și simplu miroase adevărul. „Bad cop“ știe cum merge treaba, nu poate fi păcălit, are școala vieții. Sigur n-a citit un rând din dosarul de urmărit al lui Voiculescu, dar și trezit la trei noaptea poate să turuie competent „povestea motanului Felix“. Ficțiunea este întotdeauna mai accesibilă decât adevărul.

În schimb, good cop acționează decent. Asumă o distanțare profesionistă față de colegii săi mai pasionali și ajunge acolo unde ceilalți nu mai au acces. Evident, good cop și bad cop formează o echipă.

Când am fost abordat de good cop, prima reacție a fost să resping orice colaborare cu Kamikaze. Argumente pentru un refuz principial aveam din belșug în fiecare număr. Însă, intuind că revista riscă să se plafoneze, observând că înjurăturile la adresa mea devin repetitive, am decis să ofer material nou și să ajut publicația să depășească un moment dificil. Reflex de mogul.

Sper că, după acest text, vom avea o nouă generație de înjurături și că atacurile la adresa personajului colectiv Voiculescu vor fi mai vioaie, mai sprintene, mai creative. De altfel, amintesc aici că voi organiza, cât de curând, o întâlnire cu cei mai fanatici atacatori ai mei din online. Detalii, pe blogul meu. (Dan Voiculescu)

Dan Voiculescu este fondatorul trustului Intact si creatorul Partidului Conservator. De fapt, Dan Voiculescu nu prea mai are nevoie de nici o prezentare.

Tramvaiul maidanezilor și muşuroiul de furnici

Doi amici flecăresc în tramvai. Aşa încep marile drame ale omenirii: cu doi inşi mahmuri pălăvrăgind în tramvai. „Am văzut, băi“, zice unul, „la televizor un câine din Chile care vorbea. Zicea «apă» în spaniolă“. „Ei, lasă-mă! În Chile, băi? Ia mai zi!“

Îi spune la prima staţie, fără să observe haita de cotarle tolănite pe asfalt. Sunt atâţia maidanezi, peste tot, că nici nu-i mai vezi, fac parte din peisaj… Neamul lui Azor ciuleşte urechile. „Chile… vorbitor… apă…“ Se strânge sfatul corciturilor. Vin flocoşii de Rahova, voinicii zbârliți din Ferentari, bălanii Bercenilor. Se adună costelivii de la capătul Colentinei şi fac armistiţiu cu tăvăliţii din Vitan. Sosesc vagabonzii din Militari, Pajura, Buzeşti, înnobilați de cicatricele luptelor pentru teritorii.

„Noi ce cerem?“, se-aude tot mai tare mârâitul revendicativ. „Oase, multe oase“, salivează unul. Megahaita îl priveşte cu dispreţ. „Imunitate“, zice altul. „Ce, eşti căţel? Imunitatea e pentru iepuri.“ „Nişte regii, o uzină, să zburdăm după pofta inimii, să dăm din cozi prin hale şi să stropim marile utilaje.“ „Mai mare daraua ca ocaua“, latră unul bătrân. „Să pierdem nopţile, să păzim şandramalele? Trebuie să cerem ceva simplu. Ceva ieftin, mult, bun.“ Dar nimeni nu ştie ce să ceară, deşi se gândesc toţi de turbează. Nu le trece prin cap că ăla din Chile a căpătat apă fiindcă vorbea, avea, ca să zic așa, o competență…

Nu le trece fiindcă suntem antrenați ca totul să ne surprindă. Prin părțile noastre, e greu să găseşti ceva care să nu te ia ca din oală. Cică în America oamenii ştiu cu două săptămâni înainte când o să plouă, unde şi mai ales cât. Au grijă să nu le plece copiii la şcoală fără umbreluţe şi-şi montează ştergătoarele. E drept că o tornadă tot îi surprinde până şi pe americanii ăştia, zburându-le băştile.

În materie de surprize, îi batem pe toți la fund. Cele mai mari surprize pentru România sunt anotimpurile. În urmă cu sute de ani, omul ieşea în bătătură şi-şi dădea seama dintr-o privire cum stă. Dăduse colţul ierbii, însemna că a venit primăvara. Fulguia şi viscolea, ce putea fi decât iarnă? Vara arde soarele, iar toamna se coc poamele şi facem o ţuică de ne lingem pe degete.

Însă acum, singurul anotimp de care suntem absolut siguri a rămas iarna. În fiecare an, prima ninsoare este pentru cetăţean (mai ales pentru cetăţeanul ajuns, printr-un ciudat concurs de împrejurări, edil) echivalentă cu zăpada pentru tuaregii Saharei. Mă mir că scăpăm cu viaţă de la o iarnă la alta.

Nu suntem singurii bezmetici în faţa stihiilor. O mai păţesc, de pildă, şi nemţii. Pe o şosea germană, o maşină a ieşit în decor şi roata a trecut peste un muşuroi de furnici care-şi vedeau liniştite de arbeit. Când ne-am întors, peste câteva zile, muşuroiul fusese reconstruit exact în acelaşi loc. Perseverență prostească? Aiurea… Furnicile germane ştiu că, din punct de vedere probabilistic, este imposibil să mai păţească o dată ce-au păţit… (Dănuț Ungureanu)

Dănuț Ungureanu este scriitor de literatură science-fiction, publicist și scenarist.