Moartea lui Amy Winehouse duce mai departe perfecta simbioză dintre artiștii dornici să intre în istoria muzicii și jurnaliștii necrofagi dornici să o scrie

Dragă Amy Winehouse,
Cine ești? Eu ți-am ascultat doar trei melodii și alea întîmplător. Numai puțin, să caut pe Wikipedia… Aha! A trebuit să te omori la 27 de ani, curvo de atenție care ești! Ca Jim Morrison, Janis Joplin și… parcă mai erau vreo doi. Numai un pic, să dau click pe link-ul ăsta cu club 27… Așa, exact: ca Jimi Hendrix și Kurt Cobain! (…) Ah, acum am mai citit cîte ceva și văd că erai o vedetă destul de controversată. O drogată talentată, sau gen. Ei, bine, m-am hotărît! O să scriu despre tine! Simt deja că te cunosc atît de bine! Știu că nu mai contează prea mult pentru tine acum, dar o să te critic.

Pentru că vezi tu, draga mea Amy (vine de la Amalia?), cînd moare o vedetă, noi, jurnaliștii (și oamenii în general), ne împărțim în două tabere. Tabăra ”De ce tocmai ea?!”, a acelora care (sanchi!) suferă cînd mor celebrități și tabăra ”bine (ș)i-a făcut, dă-o dracu”, a acelora care vor să creeze scandal atacînd morți celebri. Există o singură asemănare între cele două tabere: în marea lor majoritate, la fel ca și mine, nici unii, nici ceilalți nu ți-au ascultat mai mult de trei melodii înainte să dai colțul. Eu fac parte din a doua categorie: ăia care fac pe șmecherii și scriu de rău despre răposați ca să fie împotriva curentului și să-i înjure lumea. Cît mai multă lume. N-am nimic cu tine, zău. Dar trebuie s-o fac, sînt sigur că mă înțelegi.

Părerea mea, deci, este că nu erai decît o nebună avidă de atenție. Toate scenele alea în care pretindeai că ești beată sau drogată, toate scandalurile, toate controversele… Plus că, la fel ca și Janis, erai urîtă. O știm cu toții: defectele fizice conștientizate accentuează problemele psihice. Cred că asta era drama ta, de fapt: erai mai puțin celebră decît Lady Gaga, deși aproximativ la fel de urîtă. Așa că te-ai omorît și i-ai luat fața, cel puțin pentru următoarele luni. Eat this, Lady Gaga! Omoară-te și tu, dacă ești șmecheră, nasoala dracului!

Ce ne-am face noi, ziariștii, fără (semi)vedete care mor? Și ce s-ar face ele, fostele semivedete și actualele vedete post-mortem, fără ziariștii care să le asigure nemurirea după ce devotata supradoză le asigură murirea? Recunoaște, Amy, a ieșit bine pentru toată lumea: tu, de exemplu, ai scăpat de viața asta de căcat și ai ajuns în sfîrșit pe buzele cocalarilor. O să încingă corporatiștii YouTube-ul ascultînd Back to Black și o să-și facă cel puțin un CD cu tine pe care să-l asculte în lungile ore petrecute în trafic, dinspre și înspre Pipera. Cît despre noi, ziariștii, putem să mai facem puțin pe culții și deplîngem moartea și drama unei mari artiste, timp în care ne asigurăm și de ceva trafic.

Îți mulțumim, dragă Amy, pentru că te-ai hotărît să asiguri o continuitate acestei relații vechi de cînd lumea. Și sînt sigur că, de acolo de unde ești, privești în sus către noi (că să privești în jos nu cred că e cazul, la ce viață ai avut) și ne ești, la rîndul tău, recunoscătoare.

PS – cam nasol că ai murit sîmbătă, totuși. Oamenii nu prea citesc ziare în weekend. Data viitoare dac-ai putea să mori marți sau miercuri? Mersi.

Andrei Manțog (Mantzy, scris ca Amy)