Marile edituri către tinerii scriitori: Mai discutăm după ce primiți Premiul Nobel!
După ’89 s-a dat liber la Eliade et co., iar editurile românești care i-au adus pe tarabe s-au umplut de respect, pe seama prestigiului autorilor „lor“. „Parazitarea de brand“ a continuat cu vânarea laureaţilor Nobel şi-a altor urşi împăiaţi.
Păi, asta poate oricine: nu-i mare sfârâială să vinzi nişte lingouri care-ţi pică în poală. În schimb, câţi se înghesuie la târnăcop şi cazma, la căutarea pepitelor, deşi taman editurile „mari“ şi-ar permite: paradoxal, vitrina lor de trofee îmi aminteşte de vânătorile lui Ceauşescu, unde viteazul cârmaci nu apăsa pe trăgaci până nu-i lipeau ursul de ţeava puştii. Cam aşa şi acum: când ursul ia Premiul Nobel, se calcă-n picioare să se fotografieze cu el împăiat. Nimeni nu s-ar duce după el în pădure.
Cel mai notoriu e cazul Hertei Müller: înainte de Nobel, cartea În coc locuieşte o damă fusese refuzată de-o editură „de gabarit“, aşa că a apărut la Vinea, „cot la coc“ cu autori underground…
Mă nemulţumeşte la sânge că un scriitor ca George Vasilievici – care-a crezut în literatură cum copilul crede-n cofetării – ne-a lăsat pe blogul său, ca-ntr-o sticlă zvârlită-n ocean, un mesaj de naufragiat: „Roman tânăr, caut editură“. Nici un ecou până azi, la mai bine de jumătate de an de la sinucidere. Hilara „epocă foiletonistică“ a lui Hermann Hesse a făcut loc „erei CV-ului“. Un scriitor mort e un mort cu CV. Şi atât. (Mugur Grosu)
Comentează
Comentarii:
Sa te vedem daca Mihut se sinucide maine,ce scri?
Ca de Georgica mai trebuie sa mai pui si povestea aia cu suflatul dozei in vena. Nu de alta, dar de la Herta Muler si pana la Vasilievici ramai cu nemultumirea sangelui si cu ceva neuroni lipsa la apelul de seara.
Bai Mugure era mai bine la Constanta unde mai batea briza in scriitura…