Andrei Pleșu și-a lansat de curînd, la Cluj, cel mai recent volum al său, Note, stări, zile, apărut la Humanitas. Pînă aici nimic spectaculos, e ceva firesc ca un mare autor să își lanseze o carte într-un mare oraș, altul decît București. Ziarul Adevărul, ediția de Cluj-Napoca, a scris despre această lansare (a fost o dublă lansare, de fapt, celălalt autor fiind Gabriel Liiceanu cu volumul Întîlnire cu un necunoscut), articolul conținînd un subtitlu nefericit și departe de adevăr: Andrei Pleșu: „În jurnal veți vedea ce veți găsi“.

Citatul cu care Andrei Pleșu a fost creditat de către jurnalistul de la Adevărul pare a avea forma și consistența unei nuci în perete. Această întîmplare l-a făcut pe domnul Pleșu să scrie un editorial în Dilema veche, intitulat „Citatul ca armă albă“. Iată un fragment: „Nu zic că, în sine, a practica citatul e dezonorant. Dar e un fapt că, de multe ori, cel care citează nu are discernămîntul, civilizaţia, adecvarea necesare pentru a se folosi decent de citat; ba mai mult, citează în așa fel încît se compromite nu numai pe sine, dar și pe autorul – inocent – al citatului. În aceste condiţii, citatul funcţionează ca o armă albă. Își ucide scurt și sîngeros sursa, lăsînd să se înţeleagă că celebrităţile lumii sînt o adunătură de caraghioși, de maeștri ai platitudinii“.

Humanitas Multimedia a lansat pe youtube.com o serie de filmulețe, la care scriitori și oameni de bine răspund, pe scurt, la întrebarea „De ce citim?“. Chiar așa: de ce naiba citim? Cristian Tudor Popescu: „Pentru ca, atunci cînd oamenii vii din jurul nostru nu ne mai spun mare lucru, să stăm de vorbă cu morții și necunoscuții“. Mircea Cărtărescu: „Nu știu de ce citim, știu de ce citesc eu. Eu citeam înainte pentru că nu aveam alte surse de distracție, iar acuma citesc pentru că simt nevoia să mă opun surselor de distracție care există“ – foarte bine zis, doar că lui Mircea Cărtărescu ar fi trebuit să i se pună întrebarea „De ce citim femeile?“. Gabriel Liiceanu: „Ca să nu murim doar cu viața noastră-n brațe. Adică sîntem infinit mai bogați atunci cînd avem acces prin cărți către viețile a mii și mii de oameni. Atunci cînd ajungi să intri prin miracolul cuvintelor către viețile altora, ai senzația, pînă la urmă, că poți să îmbrățișezi omenirea toată, și asta este o senzație formidabilă“. Și cel mai tare răspuns este al lui Vlad Zografi: „E bine să citești. E bine, că după aia îți pierzi vederea…“.

Revista Kamikaze vă recomandă nu doar să fiți fericiți, bogați și frumoși, ci și să citiți două romane proaspete și bune, unul scris de prozatorul Radu Pavel Gheo (Noapte bună, copii!, Editura Polirom), celălalt scris de poetul Marin Mălaicu-Hondrari (Apropierea, Editura Cartea Românească). Dacă, din diverse motive, nu le veți citi prea curînd, măcar faceți-vă timp pentru a scrie voi un roman la fel de bun ca cele două.

Pe 1 august, Gellu Naum ar fi împlinit 95 de ani, însă, în această zi, marele poet nu a împlinit decît 95 de ani de la naștere. A scris lucruri extraordinare (Zenobia, Athanor, Copacul-animal, Descrierea turnului, Tatăl meu obosit, Cărțile cu Apolodor și altele), a fost aproape de Premiul Nobel și, mai mult, a fost aproape de lucrurile importante. Pentru data viitoare, dragi elevi-cititori, aveți de învățat pe dinafară poemul „Crusta“: „Orașul avea o singură casă / casa avea o singură încăpere / încăperea avea un singur perete / peretele avea un singur ceas / ceasul avea o singură limbă // în tot acest timp copiii / creșteau și puneau o singură întrebare / pe cînd adulţii nedumeriţi și superbi / scădeau scădeau surîzînd“. Cine nu îl învață vine la școală cu tatăl meu obosit tuns, sper că e clar.