Fotbalul englez, mereu tulburător – Hot Leg, un program întreg

Revista Kamikaze, ianuarie 2012

Există, vorba lui Donald Rumsfeld, necunoscute știute, de care avem habar sau pe care le bănuim, și necunoscute neștiute, la care nu ne duce gîndul, nici în glumă. De pildă, știm că există aspirina, dar încă nu știm, în totalitate, cum acționează. La fel, știm că Mitică Dragomir există, dar nu știm dacă o să fie mereu șef la Ligă [edit admin - între timp, a fost schimbat]. Acestea sînt necunoscute știute. Dacă am afla, însă, mîine că Mitică a elucidat, prin atente studii de farmacologie, mecanismul de acțiune al aspirinei, am avea un exemplu de necunoscută neștiută. Sau am fi avut, că am scris-o deja, anulînd exemplul.

Oricum, la cît SF există pe piață, necunoscutele neștiute par mai rare. Evident, depinde și de capacitatea de necunoaștere a fiecăruia. Eu, de exemplu, am fost pasionat mereu de fotbalul englez și de fenomenul Liverpool. Nu auzisem, însă, de fenomenul „hot leg“ și nu m-ar fi dus gîndul la așa ceva. Nu e vorba de trupa de rock a lui Justin Hawkins, nici de piesa lui Rod Stewart, „Hot Legs“, ci de ceva mult mai tulburător. Și delicat, nu e menționat prea des. Explicațiile mi le-a dat, în anii ’90, un coleg prezent din pruncie pe Anfield Road, în faimoasa peluză Kop. Inițial, am refuzat să cred. Dar am primit confirmări, din mai multe surse. [de exemplu aici, pe la minutul 35 și-un pic]

Așadar, sîntem la începutul anilor ’70. După îndelungi insistențe, mama cedează și îl lasă pe băiat cu taică-su la meci, pe stadionul echipei favorite, FC Liverpool. Cu o condiție: omul să nu treacă înainte pe la crîșmă. Nu doar ca să protejeze copilul de mediul alcoolic, ci, mai ales, ca să nu întîrzie, pierzînd locurile bune. Insistențele iubitoarei mame l-au surprins, totuși, pe micuț. În special referirile, isterice, la hainele pe care ea le spăla, de mînă. Buuun. Evident, tatăl își duce fiul direct la crîșma de lîngă stadion, mîndru nevoie mare, ca să-l arate la golani. La fel de evident, întîrzie și nu mai găsesc locuri decît la baza peluzei. „Am dat-o dracului“, zice omul. „De ce, tăticule?“ Răspunsul e încurajator: „Lasă, că nu murim“.

Desigur, nu există locuri pe bănci sau pe scaune, ci numai în picioare. O mare de oameni, striviți unii într-alții, ca sardelele. Odată intrat, nu mai ieși, tati, că n-ai pe unde. Se intonează legendarele cîntece ale galeriei lui Liverpool, se scandează, se strigă, se fluieră. Magnific. După o vreme, din înaltul peluzei, încep să curgă valurile de urină, în baza berii înghițite. Operațiunea era executată științific: se făcea sul programul de meci și se folosea ca jgheab, pentru protejarea propriilor pantaloni. Domnul din față se trezea, însă, cu cracul fierbinte. Hot leg. Nu protesta prea tare, că urma să facă și el la fel. Cei care prindeau locuri sus scăpau. Prima experiență pe stadion a colegului meu a fost una fierbinte, multi-senzorială.

Ceea ce nu l-a descurajat, desigur. Nici scandalul făcut de maică-sa, la întoarcere. Porniserăm discuția de la Spiritul Liverpool, rezultatele legendare, legătura dintre public și echipă. „Acum poate înțelegi mai bine spiritul. Cu cracul fierbinte, tot ce ne mai trebuia era să nu cîștige băieţii. O știau și ei, foarte bine. Nu prea îndrăzneau. De cînd au pus scaune pe stadioane, s-a dus respectul. Cu îmburghezirea asta, o să ne ducem naibii.“ O viziune interesantă, din anii ’90. Între timp, cu scaune pe tot stadionul, Liverpool nu mai prinde Liga Campionilor. Ultimul rezultat: 1-3 cu Bolton, încă favorită la retrogradare.

Alexandru Hâncu

—–

Zici că-ți place fotbalul? Atunci citește asta. Nu-ți place? Atunci citește asta.

—–

Succesul e trecător, clasa e permanentă

—–

E Messi cel mai bun din toate timpurile?

Comentează


} ?>